De la gaz de oraș la gazogen: povestea combustibililor improvizați din al Doilea Război Mondial

De la gazul de oraș la gazogenul lui Imbert

Odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, problema combustibilului a devenit una critică. Din septembrie 1939, guvernul german a început raționalizarea benzinei și motorinei pentru civili, păstrând resursele pentru front. În același timp, a ordonat ca mii de camioane și autobuze să fie convertite pentru a funcționa cu alternative precum gaz de oraș, gaz îmbuteliat sau cu generatoare de gaz solid – cunoscute drept gazogene.

Gazul de oraș și gazul îmbuteliat

În marile orașe, o parte din transport a fost trecut pe gaz de iluminat (așa-numitul gaz de oraș), care se producea local și putea fi folosit temporar pentru vehicule. Totodată, acolo unde infrastructura permitea, s-au folosit și gaze îmbuteliate – amestecuri de propan și butan, livrate în cilindri montați pe vehicul.

Pentru autobuzele urbane, trecerea la gaz de înaltă sau joasă presiune a fost relativ simplă. În afara orașelor însă, aceste soluții nu mai erau practice.

Gazogenul – soluția pentru transportul greu

Pentru vehiculele de transport interurban și camioane, singura soluție viabilă a fost gazogenul. Aceste instalații, numite popular „wood gas” sau „Imbert”, erau folosite ocazional în Franța și Germania încă din anii ’20, dar în timpul războiului au explodat ca utilizare.

Gazogenul funcționa prin gazificarea lemnului sau a cocsului într-un cilindru special. Rezultatul era un amestec combustibil (monoxid de carbon, hidrogen, metan), care era apoi trecut printr-un rezervor de decantare, răcit cu apă și filtrat prin plută mărunțită. Abia după aceste etape, gazul era trimis în carburatorul motorului.

Vomag 5 Cz/6 EH cu generator de gaz Imbert, 1934.

În loc ca buștenii să fie arși direct, aceștia erau gazificați într-un cilindru special – generatorul de gaz. Gazul rezultat era apoi condus într-un rezervor de decantare (montat sub bara de protecție), unde era curățat și lăsat să se destindă.

După aceea, gazul era răcit prin vaporizarea apei într-un răcitor aflat imediat deasupra, apoi trecut printr-un filtru din plută mărunțită (invizibil la exterior). În cele din urmă, printr-un amestecător aer/gaz, similar unui carburator, ajungea în camerele de ardere ale motorului.

Vehiculul era echipat cu un motor șase cilindri, 9.966 cm³, 80 CP (59 kW) pe benzină, dar în regim pe gazogen puterea scădea cu aproximativ 40%.

Expansiune masivă în timpul războiului

În anii 1940, gazogenul a devenit „uzina de gaz” mobilă a Europei. Din lipsă de combustibil clasic sau în regiunile unde infrastructura fusese distrusă, gazogenul era singura soluție care permitea vehiculelor să circule.

Între 1930 și 1948, compania lui Georges Imbert a produs aproximativ 532.000 de unități pentru vehicule rutiere, feroviare și chiar pentru unele ambarcațiuni.

O invenție a supraviețuirii

Deși gazogenul a dispărut rapid după ce benzina a redevenit accesibilă, el rămâne un simbol al adaptării la criză. Imaginea camioanelor și autobuzelor cu rezervoare voluminoase și țevi de fum în spate a devenit familiară în Europa ocupată, iar astăzi câteva exemplare se mai găsesc doar în muzee.

Gazogenul lui Imbert este dovada că, atunci când resursele lipsesc, inventivitatea poate ține lumea în mișcare – chiar dacă la un preț al performanțelor redus la jumătate.